Motive aviare în ornamentica tradițională românească

Pasărea, prin capacitatea ei de a se desprinde din legăturile terestre și a se înălța spre cer, spațiul sacru unde sălășluiesc zeitățile și sufletele celor buni, a fascinat dintotdeauna omul. Și țăranul român a fost impresionat de frumusețea penajului și cântului acestei creaturi din natură, dar mai ales de posibilitatea, asemeni ființelor mitice, de a zbura, de a pătrunde în spațiul nemărginit al cerului, care lui îi este inaccesibil.  Întruchipând libertatea deplină, pasărea a fost înzestrată de credința populară, în funcție de specie și comportament, cu diferite calități și puteri, iar imaginea ei a fost reprodusă pe multe creații artizanale.

Figurile aviare se regăsesc pe ștergarele transilvănene, pe blidele, cănile și ulcioarele (unele dintre acestea ele însele în formă de pasăre) din ceramică, pe scoarțele și covoarele din Oltenia și Moldova, pe cămășile femeiești și pe obiectele din lemn din gospodărie.

Păsările aflate în imediata vecinătate a țăranului, în propria ogradă, sunt reprezentate pe țesăturile de uz casnic, pe scoarțe și covoare. Cocoșul, găina, curcanul, gâsca, dar și vrabia sunt motive care apar frecvent ca modele distincte sau în cadrul unuia mai amplu, cum sunt cele de pe covoare sau scoarțe, adevărate tablouri din gospodăria țărănească.

Pe iile românești motive aviforme se întâlnesc mai ales în Oltenia și Moldova, iar ia de Muscel este decorată adesea cu un motiv numit „curcani”. Tot în Oltenia, pe catrințe și vâlnice apar modele ce înfățișează, într-o formă stilizată păsări de diferite forme, înfățișate singular, grupate câte două sau într-un șir. Pe piesele vestimentare din întreaga țară se pot identifica modele denumite gheruțe, laba gâștii, coada rândunicii.
Un motiv specific iei de Breaza este creasta cocoșului.

Cocoșul ocupă un loc aparte în ornamentica populară. Nu este văzut ca o simplă pasăre de curte, ci o ființă cu puteri deosebite. Reminiscență a cultului solar practicat în timpuri străvechi pe teritoriul locuit de geto-daci, cocoșul este singura pasăre care cântă atât ziua, cât și noaptea. După cum notează Romulus Antonescu în „Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești”, pentru că are „darul de a cânta în preajma miezului nopții, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forțele malefice și cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate își pierd puterea, se ascund; cântecul cocoșului simbolizează trecerea momentului critic și anunță victoria Soarelui și a luminii asupra nopții, precum și curățirea spațiului nocturn de forțele ostile omului”. Pasăre solară, cocoșul simbolizează lumina, adevărul, dar și începutul și renașterea. Apare în diferite variațiuni pe obiectele ceramice (blide, căni, ulcioare), dar și pe ștergarele care se așază în Transilvania deasupra blidelor pe perete, pe scoarțe și pe covoare, pe piese de mobilier sau sculptat pe stâlpii caselor, sub formă de jucărie sau pe ouăle încondeiate.

Un alt motiv aviform care apare pe ștergare, piese ceramice, covoare și piese de mobilier este cucul. Considerată în credința populară o pasăre misterioasă, care cunoaște și poate prevesti soarta omului, „prin cântecul său, el consfințește și păstrează ordinea firii, fiind ca și cocoșul, un însemn al rânduielilor și al ritmurilor eterne ale naturii”, după cum aflăm din același dicționar.

În general, atunci când apar ca decor de sine stătător, motivele aviforme sunt plasate câte două, stând față în față, ciugulind grăunțe sau având o ramură în cioc. 

Vrabia este un alt motiv aviar recurent în ornamentica populară românească. Simbolizează simplitatea, armonia, hărnicia, și apare pe ștergare, covoare și scoarțe.

Păunul, întruchiparea măreției și frumuseții, este asociat și cu fertilitatea și prosperitatea. Este înfățișat pe piese de mobilier din Transilvania, pe ștergare din aceeași zonă, pe ouă încondeiate, dar și pe covoare, în cadrul modelului amplu, denumit Pomul Vieții. Tot în cadrul aceluiași model se remarcă prezența mai multor păsări, recognoscibile ca specie sau nu, plasate la baza copacului, pe ramurile acestuia sau în vârf, aceasta din urmă, în legendele tuturor popoarelor, fiind aducătoare de „apa vieții”, sfătuitoarea celor plecați în căutarea elixirului nemuririi. În mitologia dacică, pasărea din vârful unui arbore sau stâlp era întruchiparea Păsării-suflet, cea care se înălța în văzduh după moartea unui pământean, ducându-i sufletul (sau fiind ea însăți sufletul întrupat) nemuritor în Cer.

Un motiv deosebit întâlnit în ornamentica populară românească, având rădăcini străvechi este crucea Zeiței-Pasăre sau crucea cu aripi. Cea care conducea sufletele la cer, Zeița-Pasăre este, după cum aflăm din „Studii de istorie”, lucrare scrisă de Micu Secuiu, o ipostază a Zeiței Mame. Imaginea acesteia, sub forma stilizată a crucii cu aripi, este prezentă pe cusături, obiecte din lemn și ceramică, în credința că figura și prezența ei au puteri protectoare, benefice.