Pomul Vieții în ornamentica românească și universală

Pomul Vieții – numit, în funcție de context, și Arborele Vieții sau Copacul Vieții – este un motiv străvechi. Conținând în el năzuința spre nemurire a omului, mitul Pomului Vieții se regăsește la toate popoarele Europei, dar și în cultura asiatică, în special în Persia și India. În ornamentica populară românească îl întâlnim pe țesături, pe obiecte de uz casnic și de vestimentație, iar într-o variantă simplificată, în decorul oului încondeiat.

Întruchipat în diferite variante, Pomul Vieții este în esență „un copac ale cărui fructe minunate sau a cărui sevă miraculoasă sunt elixire ale vieții; în coroana copacului sau la rădăcina lui stau păsări și animale înfricoșătoare care păzesc neprețuitul tezaur,” după cum explică Romulus Antonescu în „Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești”.

Una dintre înfățișările care s-au păstrat în foarte bune condiții ale Arborelui Vieții, reprezentativă pentru varianta persană, se află în Palatul lui Hisham, în apropiere de Ierihon. Palatul a fost construit în perioada Califatului Omeiad – anii 661 e.n. – 750 e.n. Însă motivul exista deja de mii de ani, o variantă a sa regăsindu-se chiar și la asirieni.

Dăltuit în piatră sau lemn, decorând obiecte de uz casnic și țesături, motivul Pomului Vieții, în diferite variante și adaptări locale, este întâlnit la popoarele balcanice și scandinave, la celți, la egipteni, în Orientul Mijlociu și la popoarele sud-americane. Este, probabil, cel mai răspândit simbol complex, din punctul de vedere al ariei geografice, și unul dintre cele mai vechi.

Pe teritoriul locuit de geto-daci a existat și mitul Coloanei sau al Arborelui Cosmic, așezat în centrul lumii, care leagă planul celest de cel teluric și, prin rădăcinile sale, facilitează comunicarea cu lumea de dincolo.

În ornamentica populară românească există trei variante ale Pomului Vieții, încă din timpuri îndepărtate: cel traco-getic, cel persan și cel elenistic.

Varianta dacică este reprezentată printr-un brad cu rădăcinile figurate sau, în variante simplificate, printr-o ramură a acestuia. Întâlnit mai ales în ornamentica scoarțelor maramureșene, bradul se regăsește și în decorul cămășilor, în motive numite brad cu stea, brădoi, brăduți, brad mic. Ia argeșeană și cea musceleană prezintă o cusătură specifică, de mare efect estetic, brăduleți sau brăduți, motivul acestui arbore regăsindu-se și în modele de pe cămășile buciumenești sau cele bănățene. Din lucrarea „Motive decorative celebre”, scrisă de Paul Petrescu, aflăm că motivul bradului este prezent pe piese ceramice din toate provinciile țării, atât de sine stătător, cât și în cadrul altor modele.

Pomul Vieții persan își are originile în arta sasanidă (secolele III-IV). Este înfățișat ca un arbore înalt, cu rădăcinile la vedere sau cu un gol la baza trunchiului, ce simbolizează izvorul, alături de care stau de pază păsări, animale, oameni, uneori și călăreți.

Meșteșugarii și țăranii români au adaptat acest motiv după posibilități, stilizându-l și dându-i o altă personalitate. Este întâlnit mai ales pe scoarțe în Moldova și Transilvania, dar și pe covoare în sudul țării. Apare și pe ștergare, pe păretare și pe piese vestimentare într-o variantă simplificată, fără animale sau oameni alături. În funcție de zona geografică, de alte influențe, de preferințele cromatice, motivul Pomului Vieții există în nenumărate variante pe aproape orice tip de creație populară, de la ceramică la textile de uz casnic și de la piese vestimentare la cele de mobilier. Cromatica este una diversă, vie, îmbinând verdele, maroul, ocrul, cu roșul și albastrul.

Tiparul Pomului Vieții elenistic este predominant în sudul țării și el a fost transpus pe țesături într-o variantă adaptată, în care vița de vie a fost înlocuită cu plantele locale, iar păsările au dispărut sau au fost adăugate într-un alt model așezat alături. În timp, acest mit a fost redus la o imagine iconografică numită vas cu flori, de obicei lalele sau garoafe, care „apare cu o frecvență relativ mare pe țesăturile și cusăturile din toate provinciile, cum aflăm din lucrarea „Arta populară românească”, scrisă de Paul Petrescu și Georgeta Stoica.

Mitul Pomului Vieții transpus în motivul vasului cu flori a cunoscut în Dobrogea, Muntenia, Oltenia și Banat o puternică geometrizare, ca urmare a tratării lui în manieră orientală (cu precădere turcească). Există și o influență occidentală în reproducerea acestui motiv, pe țesături din Transilvania, unde alături de vase cu flori apar și arcade sprijinite pe coloane.

Tiparul de sorginte elenistică al Pomului Vieții poate fi întâlnit pe lăzile de zestre din Ardeal, pe fețele de pernă din Maramureș și Oltenia, pe piese vestimentare din Bihor și Vlașca, pe pungulițele turcești din Dobrogea, pe scoarțele din Banat, dar și zugrăvit pe pereții unor case oltenești.

Motivul străvechi al Arborelui Vieții a fost preluat de iudaism și creștinism, devenind Pomul Vieții din grădina Raiului și mai apoi fiind asociat cu imaginea hristică sau cu cea a crucii. Cu această conotație religioasă, Pomul Vieții apare, într-o variantă mult simplificată, și în ornamentica ouălor încondeiate, ca motiv de sine stătător sau în cadrul unor modele mai complexe.

În diferite variante adaptate zonal, tratat în mai multe maniere și folosit ca decor pe materiale și obiecte variate, Pomul Vieții este un simbol cu mare încărcătură spirituală și cu o dăinuire impresionantă.

În prezent, cea mai cunoscută variantă este Copacul Vieții celtic, numit de irlandezi Crann Bethadh. În mitologia celtică, este copacul sacru, strămoșul omului, venerat de druizi. Simbolizează armonia și echilibrul. Această variantă nu a pătruns în arta populară românească, dar relativ recent a devenit cunoscută și în România prin intermediul realizatorilor de bijuterii și tatuaje.

Deși există atât de multe variante ale acestui motiv fitomorf, altele continuă să apară. Înrădăcinat în spiritul omenesc, Arborele Vieții va dăinui, într-a formă sau alta, cât omenirea.